de toamnă

pîinea coaptă pe vatră avea gust de turtă. iar sarmalele cu smîntînă îşi pierdeau din consistenţă. totul se schimbă-n jur. chiar şi culoarea frunzelor. iar eu nu mai ştiu unde mi-am lăsat ultima oară cuvintele, pentru că nu le mai pot găsi de fel şi-mi e greu fără ele. ia-i cuiva a cărui singura armă e cuvîntul cuvintele şi vezi dacă a mai rămas din el măcar suflul. mă pregătesc sufleteşte să încep aşezarea pe rînduri a celui de-al treilea roman. şi-mi tremură pe gît o venă vitală care-mi spune că pot dar că n-am cu ce. că dacă aş avea resursele în mine aş schimba măcar o parte din lume. pe undeva prin părţile esenţiale aş avea, poate, un cuvînt de spus, o modificare de adus. dar cum? şi de unde să încep? şi cu ce?

între curbe nesfîrşite, viaţa mea pare o copie xerox a altei vieţi pe care am trăit-o cîndva şi de care nu-mi mai aduc aminte decît în vise. visele alea calde de sub pătura de lînă, cînd dorm pe burtă şi-mi ies spre răcorire degetele de la picioare afară după care se retrag de unde au ieşit ca nişte purceluşi înfriguraţi de eonii altor vieţi. nu mai am forţă. forţa mea, ceea ce mă ţine în mişcare. ceea ce mă dinamizează. cine sau ce sau cum mi-a furat-o sau distrus-o sau alterat-o?

toamnă proastă. instabilă emoţională şi cu scursori la colţurile ochilor. toamnă macabră cu vagabonzi dormind în casa scării în nopţile cînd îmi alerg corpul prin diverse locuri bahice, să uit, să nu mai ştiu. îmi dau măselele gust de tutun în gură. în suflet. în dracu’ ştie ce. şi muzica… muzica nu se opreşte niciodată. alunecă pervers prin intersecţiile aglomerate. numai oamenii au uitat să danseze.

6 Comments

Comments RSS TrackBack Identifier URI